| În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţie André Breton, pretext, de fapt, pentru o desfăşurare de imagerie suprarealistă cum rareori poţi vedea într-un singur loc. Mă însoţiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două rase, două religii şi două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţa reflectată în sticla vreunui Delvaux şi părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale şi blonde aşteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepţia părului tăiat violent la ceafă. Şi, fireşte, a hainelor, între care faimoasa cămaşă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămâna cât stătusem cu ei. Cum îşi găsise românca asta sibiancă algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, fireşte, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vişinii şi cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărţea niciodată. Astfel, era, ca şi ea, haios, nepăsător, cam leneş... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello – singurul rol în care-l vedeam cât de cât – se juca prea des în acele zile la Paris... Din toată expoziţia mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el. Era „Le soir qui tombe” al lui Magritte: o fereastră spartă, cioburi lungi aşezate sub ea în picioare şi soarele de amurg răsfrânt în ele sub unghiuri diferite... | Nel pomeriggio di quella giornata parigina avevo visto, al centro Pompidou, una grande mostra di André Breton, in realtà, una scusa per una presentazione di immagini surrealiste, come raramente ti capita di vedere in un solo posto. Mi avevano accompagnato gli amici dai quali abitavo, una coppia giovane, mista sotto diversi aspetti, perché riuniva due razze, due religioni e due arti, ma soprattutto due fisionomie estremamente contrastanti. Le stavo guardando il viso riflesso nel vetro di qualche Delvaux e sembrava fosse proprio li, circondata in modo naturale da donne nude e bionde, aspettando(chi?) in una stazione deserta. Era proprio come loro, a eccezione dei capelli tagliati in modo violento alla nuca. E, naturalmente, a eccezione dei vestiti, tra cui la famosa camicia maschile, nera, che le avevo visto più spesso addosso la settimana in cui sono stato con loro. Come avesse trovato questa romena di Sibiu l’algerino con cui abitava, non ne ho idea. Il mio contatto era stato, naturalmente, lei, tramite un’amica comune, anche lei musicista. Era un berbero orgoglioso della sua origine, accentuata dal copricapo di velluto dai riflessi amaranto e con la parte superiore di raso blu da cui, credo, non si separasse mai. D’altronde, era, come lei, divertente, indifferente, un po’ pigro… Impossibile dire di che cosa viveva. Perché dubito che vivesse di recitazione, cosi come(neanche) pretendeva: non penso che Otello- l’unica parte in cui lo vedevo immedesimare- fosse rappresentato molto spesso quei giorni a Parigi… Di tutta la mostra mi è rimasto impresso nella mente solo un quadro. Penso di essere matto: a volte amo un quadro cosi forte che, letteralmente mi viene da compiere un furto al museo e andarmene via con lui. Era “Le soir qui tombe” di Magritte: una finestra rotta, con sotto lunghi cocci messi in piedi e il sole del tramonto riflesso in essi con diverse angolazioni… |
Winner 