ProZ.com translation contests »
1st Annual ProZ.com Translation Contest: "Awakening" » English to Romanian » Entry by Anca Oprita

Source text in English

Translation by Anca Oprita (#7100) — Winner

Heathrow Airport is one of the few places in England you can be sure of seeing a gun. These guns are carried by policemen in short-sleeved shirts and black flak-jackets, alert for terrorists about to blow up Tie-Rack. They are unlikely to confront me directly, but if they do I shall tell them the truth. I shall state my business. I’m planning to stop at Heathrow Airport until I see someone I know. (...)

Astonishingly, I wait for thirty-nine minutes and don’t see one person I know. Not one, and no-one knows me. I’m as anonymous as the drivers with their universal name-cards (some surnames I know), except the drivers are better dressed. Since the kids, whatever I wear looks like pyjamas. Coats, shirts, T-shirts, jeans, suits; like slept-in pyjamas. (...)

I hear myself thinking about all the people I know who have let me down by not leaving early on a Tuesday morning for glamorous European destinations. My former colleagues from the insurance office must still be stuck at their desks, like I always said they would be, when I was stuck there too, wasting my time and unable to settle while Ally moved steadily onward, getting her PhD and her first research fellowship at Reading University, her first promotion.

Our more recent grown-up friends, who have serious jobs and who therefore I half expect to be seeing any moment now, tell me that home-making is a perfectly decent occupation for a man, courageous even, yes, manly to stay at home with the kids. These friends of ours are primarily Ally’s friends. I don’t seem to know anyone anymore, and away from the children and the overhead planes, hearing myself think, I hear the thoughts of a whinger. This is not what I had been hoping to hear.

I start crying, not grimacing or sobbing, just big silent tears rolling down my cheeks. I don’t want anyone I know to see me crying, because I’m not the kind of person who cracks up at Heathrow airport some nothing Tuesday morning. I manage our house impeccably, like a business. It’s a serious job. I have spreadsheets to monitor the hoover-bag situation and colour-coded print-outs about the ethical consequences of nappies. I am not myself this morning. I don’t know who I am.
Aeroportul Heathrow este unul dintre puţinele locuri din Anglia în care poţi fi sigur că ai să vezi o armă. Armele sunt purtate de poliţişti în cămăşi cu mânecă scurtă şi jachete negre antiglonţ, cu ochii-n patru după terorişti gata să arunce-n aer magazinul Tie-Rack. Puţin probabil să se lege de mine, însă, dacă va fi cazul, am să le spun adevărul. O să le explic care-i treaba. Am de gând să stau pe aeroportul Heathrow până când dau de un cunoscut. (…)

Surprinzător, aştept timp de treizeci şi nouă de minute fără să întâlnesc o persoană cunoscută. Nici măcar una, şi nimeni nu mă cunoaşte. Sunt la fel de anonim ca şoferii cu ecusoanele lor universale (unele nume de familie îmi sunt cunoscute), cu excepţia faptului că şoferii sunt mai bine îmbrăcaţi. De când cu copiii, orice pun pe mine aduce a pijama. Jachete, cămăşi, tricouri, blugi, costume; ca pijamale în care-am dormit. (…)

Îmi aud gândurile legate de toţi cunoscuţii care m-au dezamăgit, neaflându-se în drum spre o splendidă destinaţie europeană dis-de-dimineaţă într-o zi de marţi. Foştii mei colegi de la agenţia de asigurări trebuie să fie încă lipiţi de birouri, aşa cum am zis întotdeauna că o să fie, pe vremea când eram ţintuit şi eu acolo, irosindu-mi timpul şi fără să fiu în stare să mă acomodez, în timp ce Ally mergea înainte fără ezitare, luându-şi doctoratul şi prima bursă de cercetare la Universitatea Reading, prima ei promovare.

Prietenii noştri mai noi, oameni în toată firea, cu servicii stabile şi pe care aproape că mă aştept să-i întâlnesc aici în orice moment, îmi spun că a fi casnic e o ocupaţie cât se poate de decentă pentru un bărbat, care denotă de-a dreptul curaj, da, e un lucru bărbătesc să stai acasă cu copiii. Aceşti prieteni ai noştri sunt în primul rând prietenii lui Ally. Am impresia că nu mai cunosc pe nimeni. Departe de copii şi de zgomotul avioanelor deasupra capului, ascultându-mi gândurile, aud gândurile unui smiorcăit. Nu asta sperasem să aud.

Încep să plâng, fără grimase sau suspine, doar cu lacrimi mari, tăcute, care mi se rostogolesc pe obraji. Nu vreau să mă vadă nici un cunoscut plângând, pentru că nu sunt genul de persoană care are o cădere nervoasă pe aeroportul Heathrow într-o banală dimineaţă de marţi. Administrez casa impecabil, ca pe o afacere. E o treabă serioasă. Am fişe de monitorizare a situaţiei pungilor pentru aspirator şi imprimate codificate în culori despre consecinţele etice ale scutecelor. Nu sunt eu însumi în dimineaţa asta. Nu ştiu cine sunt.